All this rage…

Was once hope.

Sunt cuvinte simple, dar cu o greutate foarte mare. Ele spun ca furia pe care o vedem astazi in oameni sau in noi insine a fost, candva, o speranta vie. Ca in spatele revoltei a existat intotdeauna un vis care nu si-a gasit implinirea. Asa sa fie oare?

Multe relatii, proiecte sau miscari sociale pornesc dintr-un nucleu de lumina: dorinta de a iubi, de a construi, de a aduce schimbare. Speranta functioneaza ca un combustibil, impinge oamenii sa creada si sa actioneze. Cand realitatea nu raspunde acestei investitii emotionale, energia se transforma. Din aceeasi intensitate care a hranit visul apare furia, o flacara care arata ca acolo a existat o credinta puternica.

Psihologia furiei vorbeste despre ea ca despre o emotie de protectie. Oamenii simt furie atunci cand granitele lor interioare sunt incalcate sau cand valorile lor sunt ranite. In fata unei dezamagiri, furia apare ca un semnal ca ceva conteaza, ca miza nu a fost indiferenta. Exista furie care devine toxica, atunci cand se transforma in resentiment. Exista si furie sanatoasa, atunci cand deschide un drum spre claritate, spre alegerea unor noi directii, spre eliberarea de situatii care aduc durere.

Mitologia ne arata si ea aceasta ambivalenta. In Grecia antica, Set – zeul haosului – era vazut ca o forta necesara, capabila sa aduca dinamism si transformare, o energie bruta care impiedica stagnarea. In mitul egiptean al lui Osiris insa, acelasi Set devine figura intunecata: fratele care ucide, simbol al distrugerii si al dezbinarii. Aceeasi forta este citita fie ca o energie creatoare, fie ca o putere devastatoare.

Furia poate ramane o rana care consuma sau poate fi sursa unui nou inceput.

“All this rage was once hope”… Si tu?

Tu cum vrei sa ramana furia ta in povestea celorlalti: ca un simbol al distrugerii sau ca o flacara care aprinde drumuri noi?