Obisnuiam sa merg pe munte, cel putin o data pe luna si cativa ani la rand, sfarsitul lunii noiembrie ma surprindea in drumetie, prin zapada sau prin ploaie, dar mai degraba prin viscol in ultimii ani, alaturandu-ma grupurilor de oameni care mergeau sa celebreze Sfinxul din Bucegi, de ziua lui. Nu mergeam pentru ca asteptam vreo minune, nici ca sa vad vreo piramida magica si cu siguranta nu ca sa rad de cei care fac incantatii pe langa Babe, ce treaba aveam? Fiecare cu bucuria lui. Salvamonti sau rataciti, oameni echipati sau “pantofari”cum mai sunt numiti cei care nu au echipament corespunzator, oameni spirituali sau oameni mistocari, samani sau doctori, cel putin cate un reprezentant pentru fiecare categorie de oameni ar fi fost prezent la aceasta drumetie. Eu eram acolo oricum, mergeam pe munte pentru bucuria drumului cu orice ocazie pe care o prindeam. Mai ales ca fiind atatia oameni, nu erau sanse sa apara ursul pe poteca- panica mea eterna. Ehe.. ce bine era cand exista timp pentru toate, chiar si pentru frica de ursi.
Sfarsitul de noiembrie vine in general cu retragerea spre camin, spre somn sau spre introspectie, spre siguranta si lenevie, dar ani la rand pentru mine a avut o alta semnificatie- aceea de a fi parte a unui intreg: zeci de oameni, complet diferiti, fiecare cu credintele si cu motivatiile lui, veniti din toate colturile tarii, care renunta la comoditatea unei dupa amiezi la caldura, ca sa aduca poate un ultim omagiu muntelui, inainte de intrarea in drepturi a iernii si de retragerea in hibernarea atat de necesara fiecaruia dintre noi. Era intr-adevar un sentiment frumos iar febra musculara de a doua zi era cu adevarat nobila.
Pe acest fond, imi aminteam zilele acestea despre o intamplare mai de pe la inceputuri, de data asta din timpul verii- cand eu si prietena mea de drumetii, ne-am instalat cortul pe un platou din apropierea cabanei Malaiesti. Suficient de aproape incat sa nu fim in pustiu, suficient de departe incat sa nu-i auzim pe cei ce sforaie in cabana. Se mai instalasera in urma noastra vreo 3 perechi de drumeti, deci totul era safe. Si iata cum se face ora 3 si pleaca si ultimul chitarist la somn iar din departare nu se mai aude niciun ecou, niciun raset, niciun cantec. Liniste deplina. Si incepe sa se auda vantul. Si incep zgomotele padurii. Si se aud pasi in jurul cortului- nu pareau umani.. am studiat cu atentie si zgomotele de bocanci pana la intrarea in cort a ultimului vecin de platou, nu era asta. Si incepi sa-ti aduci aminte de indicatiile cunoscatorilor- sa nu tineti mancare in rucsac, sa o aruncati mai colea la vale ca ursul simte chiar si prin conserva- si alte povesti de adormit drumetii :)) Si pe masura ce se inteteste vantul si fiecare fosnet devine tunet, incepi sa-ti aduci aminte cum vecinii de cort facusera inainte de somn un gratar inteligent aproape de locul de dormit, si-ti mai amintesti si toate deciziile care au condus la alegerea de a-ti cumpara o extra portie de nuci si fructe de padure pe care le-ai lasat pitite in rucsac, ca poate ai o cadere de magneziu in somn si e bine sa fii pregatit. Si iata cum toate gandurile astea, coroborate de adierea vantului, au dus la concluzia clara ca… ursul ne da tarcoale si o sa intre peste noi in cort. Dar cu cine sa vorbesti? Si pana la urma, e bine sa faci galagie sau sa te prefaci mort? Laura dormea, celalalt cort era departe, cine te salveaza de primejdie atunci cand tu esti singurul din Univers care stie ce urmeaza sa se intample? Fight, flight, freeze sau fawn? Si cum e fawn ca reactie in fata ursului? Incepi sa-i faci complimente ca sa-l indupleci?
Eu n-am mai stat sa-mi fac testul de personalitate ca sa vad ce strategie de supravietuire am, cand ti-e cu adevarat frica, uiti de toate teoriile pamantului, i-am trezit pe toti din jur sa-i intreb daca aude careva ursul (aka- alo, sunt singura?).
Nu mai tin minte cum s-a terminat panica, Laura cel mai probabil a inceput sa rada si s-a intors pe partea cealalta, dar despre ea si doza ei de inconstienta, intr-un alt articol :)) Ce voiam sa spun de fapt.. de dimineata, cand m-am simtit suficient de curajoasa sa ies din cort, am observat ca facuram o treaba “foarte buna” cu o noapte inainte- sa ne plantam cortul fix la marginea unor tufe care semanau cu niste verze. Adierea vantului de cu seara facea ca frunzele acelea de “varza” de la marginea cortului sa se auda intocmai ca niste pasi, respectiv ca o respiratie greoaie iesita dintr-un nas mare si umed care adulmeca si cerceta fix la moalele capului meu.
Suna naiv acum, dar n-am putut sa nu iau aceasta intamplare ca o pilda pentru frica in general.
Ca e frica de o sedinta la job, ca e frica de un Excel, sau de o cearta in cuplu, poate de un divort, frica de cine iese presedinte, sau de ideea de a vorbi in public, ca e frica de urs, sau frica de turbulentele din avion, frica actioneaza la fel. Mereu si mereu la fel- indiferent cat de diferiti suntem noi si de crevasele care ne separa, in definitiv suntem oameni si functionam dupa aceleasi mecanisme. Iar frica are un mecanism foarte viclean, de a face lucrurile pe care initial nu le cunoastem, sa para terifiante, incontrolabile, mai mari decat sunt, mai negre decat ne imaginam. Evident, pericole exista si evident, e bine sa fii vigilent. Si totusi,
ca exercitiu de imaginatie- cum ar fi pentru tine daca frica ta cea mai mare din momentul prezent, ar fi doar o varza galagioasa careia ii poti supravietui cu succes?
Daca intunericul noptii pare mai infricosator doar pentru ca nu stii sa te orientezi dupa stele? Si daca nu sunt stele? Cu siguranta ai mai batut cararea, stii drumul. Daca nu asta,cu siguranta una asemanatoare, poate nu de curand, poate mai demult, atat de demult incat ai uitat, dar ai iesit la liman, ai ajuns la lumina, la caldura si la siguranta. Numai tu stii cum si vei sti intotdeauna. Frica de multe ori te paralizeaza si vine cu vantul amneziei temporare, si uiti ca ai mai fost pe aici, tu singur, pe picioarele tale. Tu, cu toate resursele de care dispui in forul tau interior. E in regula, se va face dimineata in curand si o sa vezi lucrurile mai limpede. Si pentru ca suntem aproape de solstitiul de iarna, aminteste-ti ca desi afara e intuneric, si e frig, ziua solstitiului marcheaza de fapt apropierea de vara. Incepand cu mijlocul lui Decembrie, desi suntem in plina iarna, ziua de fapt creste, minut cu minut, secunda cu secunda. Te provoc sa te uiti pe fereastra in fiecare zi la ora 17:00, ai sa vezi ca pe zi ce trece, vezi mai multa lumina. Cea mai lunga noapte din an, anunta de fapt revenirea soarelui, la fel cum dincolo de frica celui mai rau lucru care ti se poate intampla, exista o zi cu soare in care cineva te asteapta sa-ti spuna “bine ai revenit acasa”, iar acel cineva esti chiar Tu.
Leave a Reply