Doliul după o persoană dragă este o călătorie complexă și profund personală, care sfidează adesea așteptările și normele sociale. Traversarea perioadei de doliu poate fi o provocare în special pentru cei care își asumă în mod obișnuit rolul de îngrijitor pentru cei dragi, cei care intervin pentru a-i ajuta pe alții în momentele de nevoie. Acești oameni, adesea percepuți ca persoane de bază în cadrul unui grup sau a unui sistem de familie, pot și vor dezvolta ceea ce este cunoscut în lexicul psihologiei clinice sub numele de complexul salvatorului. Dar când salvatorul se confruntă cu moartea unei persoane dragi, cine are grijă de el?
Să înțelegem mai bine mecanismul salvatorului
Cunoscut și sub numele de sindromul salvatorului, acest mecanism se caracterizează printr-o dorință puternică de a-i ajuta pe ceilalți, adesea în detrimentul propriei stări de bine. Persoane altruiste by default, salvatorii au gratificarea faptului că au un scop nobil și-și întăresc identitatea din faptul că sunt utili și că pot alina durerea celorlalți. Deși acest lucru este admirabil, a fi constant stâlpul familiei sau umărul pe care plang ceilalți, urechea ce ascultă și preia din poverile celor dragi, poate deveni cu ușurință și un mecanism de apărare pentru a evita confruntarea cu propriile vulnerabilități, frici existențiale și, în cele din urmă cu sentimentul de singurătate- și, colac peste pupăză, poate veni la pachet cu epuizarea emoțională sau burn-out, cu tot ce presupune acesta.
În contextul confruntării cu moartea unei persoane dragi, complexul salvatorului se poate manifesta ca o nevoie copleșitoare de a avea grijă de durerea persoanelor din jur, neglijând-o pe cea a propriei persoane: salvatorul se va ocupa să ofere suport moral rudelor/apropiaților impactați de pierderea persoanei dragi, de organizarea funeraliilor, de consolarea invitaților, de liste, drumuri, telefoane, mulțumiri, vor fi în permanență înconjurați de cei mai vizibil afectați de pierdere și vor fi primii care vor acorda un prim ajutor emoțional acestora, care se poate întinde pe o perioadă nedeterminată. Acest lucru poate duce la un proces de doliu întârziat sau complicat, deoarece îngrijitorul poate să nu-și acorde timpul sau spațiul pentru a experimenta și procesa pe deplin pierderea, simțindu-se ciudat că nu se poate manifesta ca ceilalți. – apar astfel sentimentul de vinovăție: “eu de ce nu simt nimic?”, urmat de hipervigilență, autocritică, blocaj emoțional: “nu pot să plâng”, “oare chiar nu simt nimic?”, “simt un gol interior”, “ceva e în neregulă cu mine”
Psihoeducație : Durerea nu este liniară ! Valabil pentru doliu dar și pentru desparțiri de orice fel
Durerea nu urmează o cale previzibilă. Stadiile cunoscute în mod obișnuit ale durerii – negare, furie, negociere, depresie și acceptare oferă doar un cadru de referință, de orientare în teritoriile vaste, umbroase și încă necunoscute pe deplin ale durerii. Oamenii se pot deplasa înainte și înapoi între etape sau pot sări peste ele în întregime ori le pot experimenta într-o ordine diferită. Este important de recunoscut această natură neliniară a durerii, deoarece subliniază individualitatea procesului de doliu.
Felul în care o persoană își trăiește durerea este unic, manifestarea suferinței fiind modelată de relația cu decedatul, de mecanismele personale de adaptare și de sistemul de sprijin/resursele persoanei în cauză. Unii își pot găsi alinare exprimându-și sentimentele în mod deschis, în timp ce alții pot avea nevoie de singurătate și reflecție. Nu există o modalitate „corectă” de a experimenta tristețea.
Presiunea socială a durerii
Societatea (cine altcineva…) setează tacit niște standarde cu privire la modul în care ar trebui cineva să experimenteze tristețea, creând un mediu în care oamenii se simt presați să manifeste anumite emoții. Există o credință generalizată potrivit căreia cineva trebuie să fie vizibil trist sau să plângă în mod constant pentru a-și valida pierderea. Cu toate acestea, durerea ce urmează unui doliul cuprinde o gamă largă de emoții, inclusiv furie, ușurare, vinovăție și chiar momente de bucurie pe măsură ce amintirile alături de persoana dragă sunt trecute în revistă.
Pentru cei cu un complex de salvator, această presiune socială poate fi deosebit de împovărătoare. Ei ar putea simți nevoia să susțină o imagine de forță și stabilitate, ceea ce îi poate împiedica să-și acceseze propria durere. Așteptarea de a fi ancora emoțională pentru alții poate deveni o barieră în calea propriei vindecări.
Complexul Salvatorului – cine îi ține oglinda eroului ?
Am aflat deci că faptul de a juca rolul salvatorului poate servi drept mecanism de apărare, care, în definitiv, ne ferește de confruntarea cu propria noastră durere. Concentrându-ne pe ceilalți, putem scăpa cel puțin momentan de sentimentele de singurătate, neînțelegere și tristețe profundă. Să nu uităm însă că această evitare poate duce la epuizare emoțională și la un proces prelungit de doliu. Așadar, cine are grijă de cel care se îngrijește de toți ceilalti ? Și mai ales, cum facem asta?
Metafora măștii de oxigen din avion : un clișeu util. Este necesar să le amintim celor care își atribuie rolul de salvator că pentru a putea fi cu adevarat de folos celor dragi, pentru a putea susține emotional pe altcineva, în primul rând trebuie să avem grijă de propriile nevoi și emoții. La fel cum în avion ne este recomandat ca în cazul unui eveniment neprevăzut, să ne asigurăm că înainte de toate, ne punem nouă masca de oxgien, pentru ca mai apoi să avem resorturile fizice să le fim de ajutor celorlalți, tot așa salvatorul trebuie să recunoască importanța îngrijirii și a compasiunii de sine. Este esențial pentru aceste persoane să-și permită să se întristeze și să caute sprijin de la alții, așa cum i-ar încuraja pe alții să o facă.
Cum putem fi de folos dacă o persoană dragă trece printr-o perioadă de doliu ?
Sprijinirea cuiva care este în doliu necesită empatie, răbdare și înțelegere…. Și mai ales toleranță la frustrare și ambiguitate. Ascultarea activă lipsită de așteptări este unul dintre cele mai valoroase cadouri pe care le putem oferi. Ascultarea activă presupune să fii prezent, să asculți fără a judeca și să te abții de la a-ți impune propriile așteptări cu privire la modul în care cealaltă persoană ar trebui să se simtă sau să se comporte.
Încurajarea dialogului deschis fără a presa persoana îndurerată să se limiteze la un răspuns emoțional specific/așteptat/dezirabil este esențială. Remember : nu e despre tine, e despre celalalt. Permite-i persoanei dragi să-și exprime durerea în felul și în ritmul ei. Evită să dai sfaturi nesolicitate sau să încerci să-i „repari” durerea; în schimb, oferă o ureche gata să asculte și o inimă plină de compasiune, deschisă să ofere spațiu emoțional celui din fața ta. Avem nevoie de conexiune și avem nevoie unii de ceilalți pentru a traversa mai ușor perioadele de crize existențiale. Într-adevar, nu este un subiect ușor de digerat și avem adesea tendința să evităm și să ne distragem atenția de la o discuție cu potențial anxiogen, însă întâlnirea cu doliul și inevitabil cu moartea în cele din urmă, sunt acele puține certitudini pe care experiența de a fi om ni le oferă. Să le primim deci cu compasiune si curiozitate 🙂
Leave a Reply