Basmele nu sunt doar pentru copii si cu siguranta faptul de a le asocia peiorativ cu niste situatii de viata ideale, “a trai ca in basme”, “a visa o viata ca de basm”- nu le face cinste, ci le rapeste din rolul lor initial- acela de a ne calauzi, metaforic, prin viata.
Spunem adesea ca viata nu vine cu instructiuni de folosire. Eu una cred ca unele indicatii au fost ascunse foarte subtil in basmele pe care le citim sau ne sunt citite de mici, mult inainte ca noi sa ajungem la varsta adulta si sa ne imprietenim, in dorul nostru de gandirea magica specifica varstei copilariei, cu diferite curente filosofice sau spirituale.
Unul dintre basmele care mi se pare ca are o valoare imensa in detectarea tiparelor de personalitate problematice, circula in folclorul german, se numeste Rumpelstiltskin si consider ca este extrem de folositor in multe privinte, inclusiv pentru a evita suferinta in relatii. Si suna cam asa, pe scurt:
Era odata un morar laudaros care avea o fata aflata la adolescenta. Acesta spunea mereu ca fata lui este intr-atat de inteligenta incat poate transforma orice boaba de porumb, in aur. Vestea fetei morarului a strabatut tot tinutul si in curand, a ajuns si la urechile regelui care a vrut sa o cunoasca pe aceasta fata cu puteri supranaturale. Asa ca a rapit-o si a inchis-o intr-un hambar, unde i-a spus ca nu o va elibera pana ce nu va transforma granele in monede de aur. Fata era neajutorata si se temea ca nu va avea cum sa scape cu viata. De nicaieri, a aparut un pitic care i-a spus ca daca ii va da la schimb lantul ei de la gat, el va transforma acel hambar intocmai cum se asteapta regele. Zis si facut. A doua zi, fata se astepta sa fie eliberata. Doar ca regele, vazand ca teoria este adevarata si ca fata chiar poate transforma ce atinge, in aur, ii da alte si alte provocari, din ce in ce mai mari, si de fiecare data, piticul o ajuta, cerandu-i la schimb cate un obiect pe care fata il avea in posesia ei.
Pana la urma, intr-una din zile, regele ii da cea mai grea porunca si ii spune ca daca fata o va indeplini, o va lua de sotie, daca nu, va muri. Miza era una mare, la fel si pretul pe care piticul i l-a cerut fetei in schimbul ajutorului: “voi face ceea ce vrei, insa atunci cand vei naste, imi vei da primul tau copil”. Pactul este facut, sarcina este indeplinita, iar fata devine regina, uitand de promisiunea facuta ajutorului sau.
Vine si ziua in care da nastere primului copil, iar piticul vine sa-si ceara drepturile. Fiind intampinat de un refuz, acesta ii propune reginei un ultim schimb: daca reusesti sa-mi ghicesti numele, te voi lasa in pace- el stiind ca are un nume extrem de greu, de rar si pe care nimeni nu-l stie.
Dupa multe incercari, regina era disperata si se temea ca va pierde tot ce iubea mai mult pe lume, pentru ca nu reusea sa-i recunoasca numele acestui pitic. In cele din urma, un slujitor ii ia urmele piticului, care aflat in cuibul lui bine ascuns intr-o padure, dansa si se bucura ca nu o sa ghiceasca nimeni numele lui, pe care il spune tare si raspicat, stiind ca nu-l aude nimeni: Rumpelstiltskin.
Long story short, slujitorul se duce la regina, ii spune cele aflate iar in ziua cand piticul vine ca sa-si ceara tributul si sa ia primul nascut al reginei, aceasta ii spune in final pe nume. Reactia lui Rumpelstiltskin a fost intr-atat de socanta, incat a tresarit, si impiedicandu-se, a cazut de la mare inaltime si a murit.
Din punct de vedere psihanalitic- putem vedea lucrurile in felul urmator:
Fata morarului era la inceputul povestii inocenta, ca o panza alba, asa cum suntem la nastere. Ea a trebuit totusi sa se adapteze contextului familial (tatal laudaros) si sa-si asume acest rol care i-a adus probleme. Asa ca si-a format o alta identitate pe care a prezentat-o lumii: aceea de vrajitoare capabila sa transforme granele in aur. Asa cum se intampla si in viata reala- in fata unor traume/situatii de abandon/familii dezorganizate/ eul nostru se adapteaza pentru a putea supravietui si astfel se formeaza anumite tipare care in realitate, sunt dezadaptative, insa ele au rolul de a ne proteja in primul rand (in basm, aceasta noua identitate o salveaza pe fata de la moarte, in realitate, mecanismul de aparare te salveaza de o moarte psihologica, de dezintegrare, sau de psihoza)- asa apar de exemplu unele tulburari de personalitate, precum borderline, antisocialul, paranoicul, narcisistul.
Piticul fara nume a santajat-o constant: te voi ajuta sa… daca si tu imi vei da ceva la schimb: asa cum se intampla de exemplu si in cazul narcisismului: piticul grandiozitatii ii aduce narcisicului validarea celorlalti, atata timp cat persoana in cauza isi ascunde sentimentul de vulnerabilitate, rusine, frica de respingere (asa cum fata l-a tinut ascuns pe pitic, dandu-i mereu ceva la schimb pentru aurul pe care el il transforma).
Iar piticul asta te poate santaja la nesfarsit. Atata timp cat nu-i cunosti numele.
Iar numele este de multe ori incredibil de greu de aflat. Sta ascuns prin tratate prafuite de psihiatrie, si e nevoie de multa diligenta si multa cercetare pentru a-l putea gasi. Pentru ca e incredibil de meschin si de abil in a se ascunde. De multe ori il cautam in multe alte locuri unde nu exista: profesie, hobbyuri, spiritualitate, astrologie, misiuni de viata. Si il privim cu ingaduinta: “trebuie sa aiba sange rece, doar e chirurg”, “sigur ca e schimbatoare, doar e gemeni”, “eh asa sunt oamenii la bautura, vorbesc prostii si te mai jignesc”.
Cand nu spunem pe nume lucrurilor, ele ne controleaza si confundam aceasta orbire temporara cu ideea de destin: asa mi-e dat, nu merit, asa sunt toti, ce sa fac/ ori “eu am un destin special”, “eu am puteri supranaturale”(de fapt… eu am halucinatii si experimentez stari de depersonalizare sau derealizare). “Asa sunt eu, impulsiv, pasional” = de fapt, impulsivitatea este unul din markerii tulburarii de personalitate borderline.
Noroc cu slujitorul de nadejde al reginei care l-a analizat pe pitic in habitatul lui natural, cand acesta s-a simtit suficient de vulnerabil incat sa se dea in vileag. Iar aici vine rolul psihiatriei- sau al exorcistului de pitici.
Singura diferenta dintre acest basm si viata reala este faptul ca din pacate, in viata reala, piticul nu dispare atunci cand ii pui un diagnostic, cand ii spui deci pe nume- insa isi pierde considerabil din puterea pe care o are asupra ta prin faptul ca macar acum stii cu ce te confrunti.
Ce legatura are acest basm cu suferinta in relatii?
Victimele violentei domestice, de exemplu, afla tarziu sau poate chiar niciodata cu ce se confrunta, si stau ani de zile in relatii chinuitoare. Trec ani (si nu trec fara a lasa urme in psihicul victimei) pana cand cine stie cum, in cazurile fericite, cineva isi poate da seama ca impulsivitatea partenerului nu are legatura cu ceva ce a facut, a spus sau a gandit victima, ci cu o tulburare de personalitate borderline a partenerului. Si aici vorbim despre persoanele aflate intr-un cuplu cu cineva care sufera de o tulburare de personalitate, sau de parintii ori de familia extinsa a unei persoane cu un diagnostic. Insa sa nu uitam ca in primul rand, “posesorii” acestor tulburari sufera enorm, si putine sunt persoanele care au intr-adevar constiinta patologiei si se cauta unde trebuie.
Din fericire, exista din ce in ce mai multa lumina pusa pe aceasta zona a psihiatriei, pe faimosul Cluster B al tulburarilor de personalitate, prin prisma emisiunilor, cartilor, podcasturilor samd insa marea lor majoritate se opresc la a “demoniza”anumite comportamente, numindu-le toxice, sau folosind deja arhicunoscuta eticheta a narcisismului, fara sa cunoasca si alte aspecte sau alte tulburari psihice care pot fi mai mult sau mai putin ingrijoratoare si care pot scadea considerabil calitatea vietii atata timp cat nu sunt numite, controltate, tratate.
Dincolo de stigmatizare, etichetare si incriminare, e important sa stii cu ce te confrunti de fapt. Exista vindecare si tratament, atata timp cat exista cercetarea in locurile potrivite.
Tu unde iti ascunzi piticul?
Leave a Reply